În această perioadă m-am bucurat de îndrumarea mai mult decât prietenească şi de şcolirea jurnalistică a unor profesori de elită ai universităţii bucureştene, conferenţiarii Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu şi Valentin Lipatticare efectiv m-au luat sub aripa lor protectoare, m-au învăţat ce să citesc, cum să citesc, cum să scriu, de la ştire la articol şi cronică literară şi teatrală, dintre ei Alexandru Balaci fiind acela care a rămas până târziu mentorul meu şi căruia îi datorez şi îndreptarea mea către teatru şi patima mea pentru scena de scândură; el care era, de atunci, din 1950, când ne-am cunoscut şi i-am devenit subaltern direct la Redacţia culturală a Radioului, unde, în calitate de redactor şef adjunct dirija şi Carnetul cultural, eu fiind angajat aici prin concurs; el care era, zic, de atunci un fan al teatrului, sfârşind prin a se şi căsători cu o actriţă, celebra Mimi Bota, el m-a luat la toate premierele şi mai ales la Naţionalul în plină glorie, el, repet, m-a îndemnat să părăsesc cronica literară şi să scriu cronică teatrală. Aşa am ajuns să susţin Carnetul teatralla Gazeta literară şi să încep să fiu invitat la spectacole şi la repetiţii şi să intru în lumea fascinantă a culiselor din toate punctele de vedere şi să devin un cunoscător tot mai avizat al procesului complex creator, actoricesc, scenografic, regizoral, al repetiţiilor, al luminilor, al sunetului, apoi al atelierelor de croitorie, de tâmplărie, de pictură, de machiaj, de perucherie, etc, etc, etc. Am fost, cred, cel mai avizat cronicar de teatru în cei peste treizeci de ani de slujnicar al cronicii de teatru, şi încă din vremea când teatrul românesc se bucura sau se întrista la apriţia cronicilor scrise de Radu Popescu, de Valentin Silvestru şi Dinu Săraru. Acum este cazul să spun că atunci când susţineam Cronica teatralănumai la Radio, o performanţă şi aceia fiindcă nu aveam decât douăzeci de ani neîmpliniţi, a avut loc la Naţionalpremiera dramei Apus de soare a cărei cronică importantă şi prima a apărut în Contemporanul condus de George Ivaşcu sub semnătura lui Radu Popescu. Nu-i devenisem încă, acestuia, tovarăş de bătălie teatrală, vreau să spun coleg şi foarte bun prieten, fireşte mai tânăr. Cronica lui Radu Popescu a nemulţumit până la a provoca un imens scandal: marii artişti ai Naţionalului, în frunte cu George Calboreanu şi toţi artiştii poporului şi emeriţi din distribuţie, protestând pentru că nu s-au văzut puşi în valoare la înălţimea talentului lor şi a prezenţei lor în spectacol, chiar dacă rosteau doar câteva replici şi ameninţând că nu vor mai juca. Răsunătorul succes al reprezentaţiei, triumful lui Calboreanu, tulburătorul final cu patru sute de batiste albe care ştergeau ochii spectatorilor aclamând în picioare, răsunetul mesajului patriotic, naţionalist, în plină epocă sovietizatoare, au amplificat supărarea marilor artişti care ameninţau că nu vor mai juca spectacolul aplaudat şi de toată conducerea ţării. Atunci au început pertractările, cum ar zice Iuliu Maniu, ministerului Culturii, ale Constanţei Crăciun şi ale adjunctului ei, profesorul Pavel Ţugui, cu actorii pentru aflarea unui cronicar care să le ,,repereze’’ artiştilor onoarea. A fost propus Mihnea Gheorghiu, l-au refuzat, Traian Şelmaru, l-au refuzat, şi nu mai ştiu cine cu acelaş rezultat şi după discuţii la Naţional, la minister, la Comitetul Central, George Ivaşcu a venit cu ideea să se apeleze la un ,,gazetar tânăr şi isteţ de la Radio’’, pe care actorii l-au acceptat şi, aşa a apărut cronicarul de teatru Dinu Săraru în presă, în Contemporanul lui George Ivaşcu şi aşa a încetat protestul marilor bonzi a scenei naţionale. În lucrarea Apus de soare la Teatrul Naţional, tipărită în colecţia revistei Clipa, octogenarul Pavel Ţugui relatează cu lux de amănunte episodul şi face cronica avizată a spectacolelor de atunci şi de azi inspirat de Apus de soare pe scena naţională, sublinind că tânărul care debuta în critica teatrală de presă scriind despre Apus de soare, a avut şansa rară să-şi sfârşească atât de semnificativ cariera teatrală în ipostaza de director al Naţionalului cu Apus de soare într-o ultimă versiune strălucită. În aceiaşi epocă, a slujbei de redactor la Radio, am avut şi norocul să lucrez la Teatrul radiofonic, mutat aici disciplinar, după plecarea tot disciplinară a lui Alexandru Balaci şi să intru şi în culisele acestuicel mai mare teatru din epocă, şi să fiu şi redactorul spectacolului cu Azilul de noapte de Gorki, în regia radiofonică a lui Mihai Zirra, artist emerit, cu Storin, cu Manolescu, cu Băltăţeanu, cu Miţa Filotti, cu Calboreanu, toţi artişti ai poporului, cu… şi cu… şi cu…, dar nu mai contează!… A fost şi acest spectacol o mare şcoală pentru împătimitul slujnicar de teatru.

Aşa am absolvit şi şcoala dialogului, exploatată în cele zece romane şi în scenarii de film. Din această vreme a încolţit în mintea mea şi rolul unui repertoriu anual, cu stagiuni, în teatrul radiofonic şi ideea denumirii acestui teatru drept Teatrul Naţional Radiofonic,pusă în practică şi în valoare când am ajuns directorul Direcţiei Culturale a Radio-Televiziunii Române. E cazul, cred, să însemn aici şi rodul acestor ani de cronicar, strâns în două cărţi de cronici,Teatru românesc şi interpreţi contemporani şi Al treilea gong, primele apărute în edituri româneşti după război, salutate elogios de Valeriu Râpeanu, de Aurel Baranga, de Eugen Barbu şi de Sică Alexandrescu. Această activitate a fost confirmată şi de primul premiu de critică teatrală acordat după război de revista Luceafărul, în acest caz pentru pagina intitulată Teatrul Naţional în faţa noii stagiuni când director al Naţionalului era Zaharia Stancu!!, în aceiaşi vreme şi Preşedinte al Uniunii Scriitorilor care a aprobat şi ideea premiului, neştiind, desigur, dar nici eu nu ştiam, că eu voi lua premiul şi ce titlu va purta articolul premiat, Teatrul Naţional în faţa noii stagiuni, pustiitor pentruMăria sa Neica Zaharia…

Ajuns la acest capitol, Televiziunea, mi se pare potrivit să stărui pentru a sublinia rolul jucat în afirmarea ideii deTeatru tv şi în crearea, apoi, a unui Teatru naţional de televiziune, emblemă devenită simbol pentru un anumit eveniment teatral cu caracter naţional. La venirea mea la TVR am susţinut, de la început, ca sporadicele emisiuni de teatru, – reprezentate mai întâi de preluările din sălile consacrate ale unor spectacole ajunse pe ultima sută de metri şi vândute Televiziunii, şi apoi de mai rarele producţii proprii, avantajate de posibilitatea unor distribuţii ideale, independente de orice teatru -, să fie grupate în subordinea unui Departament specializat cu lucrători redacţionali proprii, regizori şi scenografi şi operatori propri şi chiar regizori de montaj  pregătiţi, de asemenea, pentru acest tip de emisiune, cu studiouri propri şi cu un Program repetorial gândit pentru o scară naţională a publicului şi am reuşit să impun şi O zi anume a Teatrului Tv, Marţea, la orele douăzeci, Teatru tv, cu siglă  proprie – Teatrul Naţional TV -, intrată astfel, în conştiinţa naţională şi consacrată astfel în toate lucrările de istorie a Televiziunii române. Atunci au fost invitaţi cei mai de seamă regizori, cum a fost cazul lui Sică Alexandrescu, Ciulei, Saizescu, Pintilie, Giurchescu, Penculescu, Horea Popescu, Alexa Visarion, etc., etc., cei mai mari actori: acestora li s-au consacrat spectacole anume, vezi Cadavrul viu cu Amza Pelea, creaţie monumentală, au fost puse în scenă lucrări semnificative ale perioadei interbelice, vezi Ciuta de Victor Ion Popa, în regia lui Geo Saizescu, triumf al Teatrului Naţional Tv, cu Mariana Mihuţ, au fost aduşi şi din provincie actori tineri lansaţi la Tv la nivel naţional, vezi Teofil Vâlcu de la Iaşi sau Costel Constantin, a fost montată lucrarea lui Iorga, Brâncoveanu, cu Ştefan Iordache şi Silvia Popovici, un alt triumf naţional a cărui premieră a avut loc chiar de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, după furtunoase vizionări care au lăsat spectacolul exclusiv în seama directorului Departamentului cultural Radio-Tv, Dinu Săraru, – şi atunci, se spunea, s-au tras clopotele în toată ţara. În acea epocă s-au creat primele seriale de teatru Tv,Muşatinii şi Mihai Viteazu în marile studiouri tv, care cereau dimensiuni spectaculoase pentru spaţiul scenografic cinematografic. Au fost luate premii internaţionale la festivaluri  celebre, spectacolele Teatrului Naţional TV fiind incluse în palmaresul mişcării teatrale naţionale la rând cu scenele de scândură.