Tâlcul, ca să folosesc varianta ţărănească a clu-ului, Corridei  lui Dinu Săraru (chiar avem de-a face cu un asemenea spectacol epic al morţii şi supravieţuirii ticluit de autor!), aminteşte de găselniţa lirică a altui oltean celebru (prieten al slătioreanului!), regretatul Adrian Păunescu care, în Rezevaţia de zimbri, lasă să se înţeleagă din versurile sale superbe, că fala Carpaţilor, ţinta cinegetică a voievozilor, a decăzut din pricina lipsirii de libertate, zimbrii refuzând şi să se-nmulţească, fiindcă înţărcuirea i-a adus la stadiul de… domesticiţi, buni de-njugat!

Şi Săraru (însoţit în demersul său de doi prieteni) face, dialogând cu aceştia, o paralelă tragică între boii „grigorescieni”, cu care se-ajutau ţăranii la toate ale vieţii sau ale morţii, şi bovinele de luptă şi fudulie din arenele unde spectacolul numit coridă reprezintă un sport, unul naţional, cum este oina pentru români.

Dialogul autorului narator cu Domnul scriitor (un tovarăş de drum şi de rememorări rurale), este o pendulare între „trufia” perdant-interşanjabilă a cuplului taur-toreador care evoluează  în arenă şi „corrida” speranţei rodului a tandemului plugar-bovină care trudeşte pe ogorul supravieţuirii.  

Este emoţionant şi atractiv prin sine şi mai ales prin descriere, spectacolul clocotului de forţă (raţională) şi sânge (instinctual) pe care-l dă omul (personajul El Juli) şi animalul „încins la… roşul Veronicăi” mânuite de toreador. Tensiune, vibraţie, emoţie, spaimă, triumf. Toate la un loc întru acelaşi folos. Scara spectacolului. Treptele espectanţei morţii, solfegiul sângelui, uralele frontului de inimi din tribună. Răsplata morţii univoce… Dar tributul? Preţul succesului? Acesta se plăteşte în partea a doua a cărţii, în spectacolul eşuat (pentru om şi oamenii spectatori) în… virtual şi tribulaţii narative (inclusiv legate de procesul creaţiei finalizate cu ajutorul unei măicuţe a prezentului manuscris, după modelele recente) care se derulează în trei (autorul, Domnul scriitor şi domnul V.B.) la un restaurant, prin intermediul unei scule electronice.

Corrida (care poate fi asemuită metaforic cu viaţa bătrânului toreador-autor!) continuă. Jocul (apropo de finalul posibil) pare că se întrerupe, dar piesa (de teatru, desigur, fiindcă Săraru e Mare Om de Teatru Mic!) mai are acte şi tablouri, chit că nuvela de faţă se-ncheie (narativ) brusc şi neaşteptat: toreadorul eşecului (exact în momentul când eroul succesului, eroul El Juli, primeşte trofeul triumfului) alege să se spânzure în camera de hotel, furnizând tragismul şi ineditul necesar finalului lecturii şi semnele de întrebare inevitabile sfârşitului epic. Autorul vorbise de un final ştiut, pe care amână să-l spună. L-a scris pe hârtie cu antet de hotel. Era şi nu era acela.

Eu aleg să-nchei aceste observaţii spunând (ca un cititor al întregii opere a maestrului!) că acest „ultim ţăran din Slătioara” şi boier al literaturii române moderne n-a-mbătrânit deloc (deşi se laudă… cu asta adesea!), că mai are multe nespuse (fie chiar şi numai despre cerul rural natal, cum constată) iar noi (unii ascunşi de el în iniţiale, ca Şt. M. căruia îi este dedicată Corrida!) ar trebui să-l ajutăm mai mult să le spună. Spre mai binele României celei rurale şi-al celor ce mai ştiu cum se-mpărţea durerea şi povara ţăranilor (toreadori ai gliei) cu plăvanii de hăis şi de cea ori în „frăţie de bou”, pe arenele arate a rod din satele noastre.                                                                                    

NICOLAE ROTARU 

08.12.2017